Cum ar fi daca…

…as face curatenie atat de des in viata mea cand vine vorba de oameni cum fac atunci cand vine vorba de hainele din dulap?!  Hmm… viata mea un dulap. Usi inchise, usi deschise, curatenie, nebuloasa, dezordine. Suna cunoscut. Oamenii haine. Fiinte haine uneori.


Dar daca stau sa ma gandesc bine analogia este pe undeva potrivita. Sunt unii oameni pe care, intocmai precum hainele acelea pe care te incapatanezi sa le pastrezi “poate vor fi bune vreodata”, desi tu stii foarte bine in sinea ta ca nu le vei mai purta vreodata, ii tii cumva aproape de tine, insa mai mult de umplutura, de dragul vremurilor trecute, din inertia amintirilor, de dragul a ceea ce au fost candva, cand straluceau si erau “en vogue” precum poseta Hermes Birkin. Bagi toate hainele astea undeva intr-o arhiva ca una curs arhiva bnr.

Asa ca la extreme se afla hainele “haute couture”: nu oricine si le permite, nu oricine are acces la ele, dar cei care reusesc sa ajunga la ele le apreciaza, stiu sa le valorizeze, stiu sa le poarte, sa le pastreze. Acelasi lucru si cu oamenii cu adevarat “scumpi”: sunt rari, de nepretuit, unici in viata ta si asa raman; desi timpul trece si tendintele sunt mereu altele, ei raman pe loc, la fel de proaspeti si actuali. Ca o creatie Dior sau extrem de “purtatul” si preferatul Alexander McQueen.

Si avem si haine casual: haine in care ne simtim lejer, ca in sanul lui Avraam, pe care, in orice combinatie le-am rasuci si invarti, rezultatul e unul calitativ. Asa e si cu oamenii “casual”: sunt calzi, iti sunt dragi, cu ei ti-e bine, cu ei imparti cotidianul tau si scriu alaturi de tine povestea vietii tale. De voi impreuna depinde nivelul de calitate la care se ridica: fie o vestimentatie a la IDM, fie una a la Champs-Elysees.

Ce ne facem insa cand vine vorba de out of fashion, out of style? Le iei definitiv, le faci pachetel si la gunoi sau le donezi, orice ar fi nu ai cum sa le tii aproape. Decat daca inspiratia, talentul si imaginatia te ajuta sa le dai din nou viata. Altfel, acestea fac rau prin simpla prezenta, bat la ochi, perturba retina, zgarie creierul, parca si macina sufletul. La fel e si cu oamenii care nu stiu sa se alinieze vremurilor in care traim. Nu spun ca e un must sa fii la moda, eu mizez foarte mult pe originalitate, armonizare si pliere pe personalitate. Unii nu reusesc deloc si sa ii pastrezi aproape e o risipa. Investeste cu cap si cand vine vorba de haine si cand vine vorba de oameni!

In ultimul rand, exista si hainele uzate definitiv si irevocabil, deteriorate, fara cale de intoarcere si de “reparare”. Acestea, intocmai ca cele din categoria anterioara, trebuie eliminate, fara remuscari, regrete sau false nostalgii si inchipuiri. Despre oamenii similari acestei categorii inutil sa mai spun ca nu au loc de stationare in viata noastra. Si imi amintesc acum ce mi-a spus un prieten zilele trecute: o persoana inteligenta care sta printre persoane mai putin “abile intelectual” (definirea aceasta imi apartine :P ) stagneaza sau involueaza, in timp ce, acestia din urma au sanse de a se destepta din “amorteala” in care au facut ochi.

Prin urmare, grija mare la sortare, prioritati, combinatii, alegeri! Pentru un fizic si un psihic la inaltime!
P.S.: E de evitat insa adoptarea abordarii “schimbat ca pe sosete”, e trist, e multa risipa umana si de timp si spune si destul de multe despre noi si calitatea noastra umana!

Aproape, dar departe

Una dintre problemele vremurilor pe care le traim este aceea a  lipsei timpului care ne indeparteaza de cei dragi, ne fura de la bucuriile de suflet, ne subjuga prin forta covarsitoare pe care o exercita si este stapanul suprem al vietii de zi cu zi. Vremuri bune am spune noi, daca stam sa ne gandim la gradul de civilizatie la care am ajuns (sau la care vrem sa credem ca am ajuns), la numeroasele evolutii pe toate planurile (de la tehnologic la comunicational, logistic etc). Cu toate astea, nu e deloc asa.

Eu una am ajuns nu de multe ori sa cred ca m-am intalnit recent cu o prietena, (desi realitatea este la fel de cruda ca firul de iarba la surasul bland al primaverii) , doar pentru ca vorbesc des cu ea pe messenger, la telefon sau ii citesc blog-ul. Cand insa imi vine in minte reperul temporal al ultimei intalniri reale, in spatiul concretului, surprinderea imi este de fiecare data uriasa. Si iar simt o unda de dezamagire! Noroc de facebook sau hi5, sunt la curent cu look-ul prietenilor mei cu care ma vad rar.

Alte momente de constientizare cruda a nivelului la care au ajuns relatiile interpersonale sunt acelea in care incerci sa stabilesti o intalnire cu vechi prieteni si dureaza cel putin cateva minute pana gasesti o “fereastra” deschisa si prietenoasa socializarii (in cazul fericit, caci deprimant de multe astfel de negocieri s-au incheiat trist si fara sincronziare de timp si spatiu). Sunt prieteni cu care locuiesc in acelasi oras, la cateva cartiere distanta, dar pe care ii vad mai rar decat pe parintii mei, aflati la 200 de km departare. Cateva sute sau poate chiar mii de pasi ma despart de ei (de-asta e bun un pedometru:D) si cu toate acestea, barierele sunt inalte si e nevoie de buldozere de renuntari, de compromisuri (desi la nivel personal, ai da orice sa fii aproape de oamenii dragi).

Mi-e tot mai greu sa observ cum trece timpul, sa vorbesc despre aceste “intalniri” cu sarcasm, ca de niste utopii, ca de niste evenimente rare pe care le atingi ca pe icoane, in conditiile in care, la o analiza logica, pragmatica, ajungem la concluzia ca ne despart doar “mari”de efemeritati ale cotidianului. Sunt momente din viata care nu se mai intorc, sunt clipe in care ma simt privata de iubire, de caldura, de relaxare, de afectiune. Ma simt privata de tot ce imi face bine, ma mangaie si ma alina!
De maine, as vrea sa imi promit ca “departe” se va transforma lin in “aproape”! Insa cobor din planul imaginarului si ma infig bine cu picioarele in pamant. As vrea macar sa ajung la jumatatea distantei dintre cele doua lumi! Sau poate acolo sunt?! Doar fiintez in ciberspatiu, spatiul de compromis….

P.S. Si cu toate astea, oare care este mai avantajoasa? Departarea temporara care aduce dupa sine explozii de bucurie si desfatare la momentul intalnirii sau apropierea fizica, permanenta, dar ineficienta sub aspectul traiului si trairilor care indeparteaza mai mult decat distanta?

Pentagonul s-a supărat pe Google…

Pentagonul a cerut celor de la Google să scoată din baza lor de date imaginile cu amplasarea unitatilor militare americane care uneori pot ajunge pâna la detaliu.

Imaginile produse pentru aplicaţia Google Earth, care permite oricărui utilizator să aibe acces la imagini detaliate ale bazelor militare americane, pot reprezenta o “ameninţare”la adresa sigurantei nationala, anunţă Pentagonul.

Decizia a fost luată în urma descoperirii prezenţei unei baze militare din statul Texas, prin intermediul aplicaţiei Google Maps, dupa ce li s-a permis accesul unor angajaţi ai Google într-o bază militară.

Google a recunoscut că postarea unor imagini foarte detaliate, inclusiv a unei reprezentări tridimensionale a bazei a fost o “greşeală”, şi că este împotriva politicii sale să permită utilizatorilor săi acces la imagini ce pot periclita siguranţa naţională. Le mai lipsea niste jocuri maşini turbo.

Generalul Air Force, Gene Renuart, şeful Comandamentului U.S. Northern, a declarat că postarea imaginilor 3D, la nivel de stradă a bazelor militare poate reprezenta un real pericol pentru siguranţa naţională.

Purtatorul de cuvânt al Google, Larry Yu, a spus că este împotriva politicii Google să ceară acceptul pentru a intra în bazele militare cu intenţia de a captura imagini pentru Street View, adaugând că dupa ce Google a fost contactat, imaginile respective au fost şterse de pe site.

Street View este o aplicaţie a Google Map care permite vizitatorilor să dea clic pe o locaţie pentru a avea o vedere panoramică asupra acesteia. Supărarea oficialilor de la Pentagon a survenit la câteva zile după ce în mass-media engleză s-a sugerat că protestarari britanici au folosit Google Earth drept ajutor pentru a se urca pe acoperişul Palatului Parlamentului din Londra.

Renuart a subliniat că această interdicţie nu a fost un atac împotriva gigantului furnizor de servicii internet, ci mai mult o urecheală vis-a-vis de efectele secundare ale înaltei tehnologii folosite de Google.

Mitropolia Moldovei şi Bucovinei nu e pentru cine se găteşte, ci e pentru cine se nimereşte

Nu întotdeauna socoteala de acasă se potriveşte cu cea din târg, şi nici Mitropolia Moldovei şi Bucovinei nu e pentru cine se găteşte, ci e pentru cine se nimereşte.

Surpriză de proporţii ieri la alegerea succesorului în scaunul Iaşilor, când în şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, forul de conducere al BOR a votat altfel de cum s-ar fi aşteptat Patriarhul, optând pentru IPS Teofan, Mitropolitul Olteniei, în locul PS Casian al Dunarii de Jos, bun prieten cu Prea Fericitul. Membrii Sfântului Sinod au hotărât ca pentru cel mai important scaun vacant, cel al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, pe lângă cei doi candidaţi propuşi de Sinodul Mitropolitan de la Iaşi, PS Ioan Episcop de Covasna si PS Casian al Dunarii de Jos, să mai candideze înca doi ierarhi: IPS Teofan, Mitropolitul Olteniei, şi PS Calinic Botosaneanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Iasilor, despre care s-a vorbit că ar fi contestat alegerile efectuate în eparhia Moldava.
Deşi membrii forului de conducere al Bisericii Ortodoxe Romane ştiau de preferinţa Patriarhului pentru PS Casian ca successor în scaunul Iaşilor, totuşi la votul secret, fostul Mitropolit al Olteniei a reuşit, după al doilea tur de scrutin, să-l devanseze pe protejatul Patriarhului.

IPS Teofoan are 49 de ani, este originar din localitatea Corbi, judetul Argeş. A intrat in monahism in 1984, la Schitul Crasna, judeţul Prahova, îndeplinind apoi funcţii importante în Biserica. Are studii de specialitate in străinatate. În anul 2000, după trecerea la cele veşnice a Mitropolitului Nestor Vornicescu, a devenit Mitropolit al Olteniei, fiind perceput ca unul dintre ierarhii cei mai apropiaţi de Patriarhul Teoctist. Îi urăm Înaltului Ierarh să păstorească cu înţelepciune si dragostea turma creştinilor ortodocşi din Moldova si Bucovina, pentru slava si cinstea lui Dumnezeu.

Jocuri barbie

Chiar zilele trecute am asistat fara sa vreau, atunci cand m-am dus la gradinita din apropierea casei, la o discutie interesanta intre doua mamici. Amandoua isi spuneau punctul de vedere foarte raspicat cu privire la jocurile barbie.

Pe scurt, prima sustinea ca ea o lasa pe micuta ei sa se joace pe tableta pentru ca este de parere ca astfel copilul isi dezvolta personalitatea si anumite simturi estetice. Cea de-a doua mamica sustinea ca nu este de acord sa o lase pe micuta ei sa foloseasca tableta pentru jocuri barbie din cauza ca ii este teama ca aceasta sa nu devina oarecum dependenta.

Fiecare avea dreptate in felul ei, insa eu tind sa ii acord o mai buna nota pentru argumentele pe caare le-a adus in discutie primei mame care mi se pare ca procedeaza mult mai bine atunci cand vine vorba despre educatia unui cpil. Se stie ca atunci cand ii interzici copilului ceva cu desavarsire acesta se incapataneaza din ce in ce mai mult sa faca exact cum i-ai spus tu sa nu faca. Iar daca iti lasi copilul sa se joace cu masura nu este nimic rau in asta. Ba mai mult, exact asa cum a spus si prima mama, sunt de parere ca ii dezvolta imaginatia si chiar il poate ajuta in rezolvarea numitor probleme cu care se investe atunci cand este singur si cand mama nu mai este langa el ca sa ii spuna soptit la ureche ce sa faca si cum sa procedeze.


Tu cât de bine ştii să-ţi alegi prietenii?

Un negru din tribul Zom Gwtfl Olrofl + o româncă dornică de trăit pe spinarea unui negru din tribul Zom Gwtfl Olrofl = Ferdi. Destul de mulatru de felul lui, Ferdi a fost deseori ţinta unor glume seci cu ţigani. Fiind o aşchie nereuşită de om, Ferdi se făcea întotdeauna remarcat prin tupeul său de vânător cu care a fost înzestrat de la tatăl Naturul. Coleric şi exhibiţionist, nu-şi punea niciodată problema că face glume deplasate sau că enervează celelalte persoane doar prin simpla prezenţă. Dar să trecem la cele două momente, care, după părerea mea îl descriu cel mai bine.

Moment 1

Ferdi e din Bucureşti. Tot venind la ţară, la bunica lui, şi-a făcut destul de multe cunoştinţe acolo [nu neapărat prieteni]. Holtei fiind, a început perioada de încurare. Şi-a tras, într-un final, o gagică - o anume Mihaela. Din Giurgiu. Destul de clar faptul că se vedeau foarte rar. Mihaela a fost automat acceptată în grupul lui de cunoştinţe cu care îşi pierdea mai tot timpul liber. În acest grup, un oarecare Cătălin învăţa la un liceu situat destul de aproape de liceul în care învăţa Mihaela. Îndeajuns de aproape cât cei doi - Cătălin şi Mihaela - să-şi poată petrece 10 minute din pauza de 15 împreună. Îndeajuns de aproape cât Cătălin să o poată aştepta pe Mihaela seara, când aceasta ieşea de la ore, şi să o conducă acasă. Eventual să se mai oprească şi la un suc. Cred că se subînţelege continuarea: 5 zile pe săptămână, Mihaela era cu Cătălin, 2 zile - cu Ferdi.

Desigur, într-un oraş mic e inevitabil să nu te întâlneşti cu cel puţin două persoane cunoscute într-o oră. Indiferent unde te-ai duce. Drept urmare, cei doi au fost văzuţi împreună de către diverşi indivizi şi, într-un final, i-a fost adusă la cunoştinţă şi lui Ferdi vestea cea mare. A urmat un week-end cu o seară de sâmbătă cel puţin hilară. Pentru mine şi restul “out side”-erilor. Ferdi, la barul local, turna pe gât o licoare magică ce urma să-i dea puteri supranaturale în luarea unor decizii fundamentale legate de viaţa lui. Cătălin, întreg la minte, tocmai îşi făcea apariţia. După un salut şi două-trei înjurături scurte, Ferdi a început să-l alerge pe Cătălin prin tot satul. Probabil cu intenţia de a-l mângâia pe creştet. Împleticindu-se ca un balerin în comă, Ferdi nu a reuşit să evite un semn de circulaţie dintr-o zonă slab lumiată şi l-a îmbrăţişat cu toată dragostea. Înduioşat de mişcare, Cătălin s-a întors să vadă ce s-a întâmplat, moment în care Ferdi reuşeşte, dintr-o mişcare, să ia un băţ de pe jos şi să arunce cu el spre Cătălin. Speriat, acesta se adăposteşte la Romeo în curte. Timp de o oră, am auzit un singur schimb de replici:

“Hai ieşi afară, să stăm de vorbă!”

“Da’ vino tu încoace, dacă eşti jmecher!”

Şi, câteodată, un “Bă, dacă vă omorâţi la mine în curte, vă ia mama dreacu’!”

Într-un final, spiritele s-au calmat, cei doi s-au îmbrăţişat, iar Cătălin i-a promis lui Ferdi că se dă la o parte din calea fericirii lor. L-a asigurat că a stat preţ de doar 5 cutii de prezervative… O nimica toată, la care renunţă de dragul prieteniei dintre ei. Că aşa fac prietenii…

Mâine trebuie să fiu mult prea matinal, aşa că bălăria asta va urma cu cel de-al doilea moment, în care aflăm cât de bine poate manevra Ferdi un cuţit când e beat. Văd că începe să-mi devină un obicei…

A zis-o prea bine Kat aici. Are dreptate. Blogul ăsta are alt drum faţă de celălalt, aşa că, zic eu, are nevoie de mai multă atenţie. Nu ştiu dacă se vede, dar vă zic eu că primeşte. Acuma, recunosc, sunt ditamai tuta şi ador să lenevesc - acesta-i şi motivul pentru care apar posturi aici o dată la 10 ani. Însă direcţia în care se îndreaptă e cea pe care i-am dorit-o. Ok, dacă tot m-am urnit…

Moment 2

Într-o seară, la vreo două luni după primul moment, gaşca băieţilor care ştiu ce înseamnă greutăţile vieţii era adunată în faţa magazinului Zidarului. Tocmai plecam de la Romeo când am fost invitaţi să ciocnim o bere în cinstea unuia dintre ei, care, în acel moment, era mult prea îndoctrinat de bere ca să nu considere orice trecător unul din cei mai buni prieteni ai săi. Pentru că oricum nu aveam ce face, am zis să facem şi noi parte, pentru 10-15 minute, din decorul trist descris în primele rânduri.

Deja se înnoptase, însă. Singurul bec sortit să lumineze o porţiune restrânsă din stradă pâlpâia nervos, parcă iritat de ţânţarii ce-i dădeau târcoale. În frustrarea sa, arunca o lumină gălbuie, plăpândă, şi asupra magazinului în faţa căruia eram adunaţi. Hohote stridente spărgeau liniştea pustietăţii. Chemat parcă de ele, apăru Cătălin. Prieten bun cu Ferdi la acel moment, desigur. N-am ajuns la jumătatea celei de-a doua sticle ce-o-ncepusem, că nou-venitul o terminase deja pe-a treia. De Ferdi nu mai zic. Plutea. În ideea de a impresiona publicul, Ferdi scoate un briceag destul de bine lucrat şi începe cîteva poveşti despre cât de bine l-a mânuit el în câteva situaţii primejdioase prin Ferentari. Nu termina, însă, niciuna. Începea cu “Bă, erau ăia… şi eu l-am scos.” şi se oprea.

Simţindu-şi ameninţat skillul de “jmekerie”, Cătălin solicită briceagul pentru a face o demonstraţie convingătoare a talentului său în mânuitul obiectelor contondente. Ferdi refuză, Cătălin prinde briceagul de lamă, cu partea ascuţită îndreptată spre el, Ferdi îl trage uşor către el, Cătălin insistă cu un “Dă, bă, şi mie, că nu mori”, Ferdi strâmbă botul, apropiind briceagul de el, Cătălin nu-i dă drumul şi-l trage spre el în acelaşi timp în care Ferdi îl eliberează ofuscat, acompaniat de un “Na, băga-ţi-l-ai în…”. Pentru o secundă, toţi am rămas de piatră. Cătălin era la pământ, briceagul pe lângă el, gaura de la briceag în el. Nu se mai ştie cine a chemat salvarea. Ce se mai ştie, însă, sunt:

Ferdi deja bocea şi-şi blestema vezica
Cătălin plângea după mă-sa
Vreo doi indivizi habar n-aveau ce se întâmplă şi jucau în continuare table
salvarea a venit în 10 minute
Cătălin a fost doar înţepat, însă i-a curs destul sânge cât să declare că l-a văzut pe Iisus
eu nu mi-am terminat berea
Ferdi a plătit o amendă şi spitalizarea lui Cătălin. Sunt la fel de buni prieteni şi în ziua de azi. Mihaela şi-a găsit un al treilea gagic, între timp, cu care să bănănăie pe la facultate. Asta nu înseamnă că nu mai e cu Ferdi. Şi cu Cătălin. Înseamnă că e un bun manager, care ştie cum să facă un super planing şi cum şi unde să aloce resurse. Eu încă habar n-am cine a fost sărbătoritul în acea seară.

Fiul risipitor

Numele i se trage de la profesia scursurii umane de ta tatălui său, care e popă. A fost alintat aşa încă din primii ani de educaţie, însă chiar şi astăzi mimează o grimasă când îl strigă cineva aşa. Viitorul îi fusese stabilit de atunci - urmează să-i ia locul tatălui său pe “tronul” bisericii, drept pentru care s-a înrolat la cursurile unei înalte şcoli din domeniu. Acum este bolborositor pe lângă scursura umană de ta tatăl său, care îl va învăţa cum să se tocmească pentru preţul unei înmormântări, cum să scuipe morminte în timpul slujbei, cum să vină beat mangă, muci, rangă, plop la oficierea unei nunţi şi cum să facă “glume” cu diverşi copii, ai căror mame au încredinţat secrete întunecate şi apăsătoare reprezentantului divinităţii.

Moment 1

Vizibil inconştient de cantitatea enormă de prostie pe care o posedă, Popică a aspirat întotdeauna la statutul de “jmeker” încercând să stea cât mai mult timp de calitate cu băieţii mai mari, care dominau pe-atunci bursa locurilor de “jmekeri”. Aceştia îl acceptau dintr-un singur motiv, destul de logic şi rezonabil: Popică primea procentul lui din şpaga pe care o lua scursura umană de ta tatăl său.

Aşadar, în seara unei sâmbete înnăbuşitoare de vară, Popică şi gaşca se pregăteau să plece la o discotecă obosită din Dăiţa [locaţie de importanţă crucială, ce urmează a fi detaliată pe larg într-un viitor post], localitate populată pe ici, pe colo, de fete sclipitoare [da, le sclipeau ochii în creieri când vedeau maşina de la volanul căreia coborai, iar dacă te împiedicai în drum spre ele şi-ţi cădea întâmplător, din buzunar, portofelul gras ca porcul de Crăciun, riscai să orbeşti]. Neavând permis, Popică era pasager. Având, însă, banii, era pasagerul care întocmea traseul din acea seară. Acea seară s-a dovedit a fi foarte specială pentru Popică. Începând promiţător prin aderarea sa la un grup de fete, continuând cu impresionarea uneia dintre ele [pe care de fiecare dată, înainte să ajungă acolo, o numea "norocoasa"], culminând cu a petrece împreună un timp destul de scurt pe o bancă ascunsă vederii, a ajuns la momentul în care fiul rătăcitor a decis că e timpul să se întoarcă acasă.

Cu mersu-i turmentat, Popică a început căutarea prietenilor săi dragi. Nu mică i-a fost surprinderea când, după ce a răscolit toată discoteca, a realizat că maşina ce l-a adus acolo lipseşte cu desăvârşire. Cu greu reuşind să formeze un număr de telefon, Popică a căzut pradă disperării. Din relatările martorilor [mai precis a şoferului], se pare că gaşca veselă, văzându-se cu un rezervor plin drept cadou din partea lui Popică, a hotărât să petreacă acea seară într-un loc mult mai select, lăsândul pe “bietul” Popică să se milogească la toţi cei care aveau un permis de conducere. Cei care l-au refuzat s-au lovit de blestemele fulgerătoare ale unui fiu de popă rural, blesteme ce vizau rudele apropiate ale celor cu mintea înceţoşată de diavol, iar el, la rândul lui, de şuturile acestora. Neavând altă soluţie, Popică a pornit agale, la pas, către casă. Nu s-a învăţat minte, însă. A mai umblat cu acei “prieteni” ai lui destulă vreme, dar de fiecare dată şi-a luat măsuri de precauţie. Cu toate astea, a mai venit de 2-3 ori acasă pe jos…


Moment 2

În redundantele momente în care sora lui Popică - Adriana - a observat cu coada ochiului că încep să-i crească ţâţele, a început să poarte numai bluze care-i evidenţiau noile calităţi tocmai dobândite. Fiind fiica unei scursuri umane unui preot, avea şi ea un procent din şpaga tatălui ei luată de la înmormântări. Drept urmare, nu era interesată deloc de preţul unui lucru - îl voia şi, de obicei, îl obţinea. Fiind destul de simpatică - poate prea simpatică pentru acea zonă - învăţase cum să zâmbească. Desigur, de câte ori trecea pe stradă, toţi holetii îi făceau invitaţii la diverse evenimente precum tăiatul unei găini sau cumpăratul unei perechi de cizme. Alţii, mai îndrăzneţi, îi povesteau chiar scenarii care implicau participarea ei într-un mod crăcit.

Ajungând şi la urechile lui Popică aceste lucruri, acesta a realizat instant că poate fi un frate mai mare corect şi a încercat să se implice în protejarea surioarei sale. Numai că surioarei sale îi plăcea la nebunie să se simtă dorită, chiar şi de către nişte purtători de izmene, şi l-a îndepărtat rapid pe Popică din anturajul ei. Lăsând mereu impresia, în discuţiile cu potenţialii “iubiţi”, că şi ea ar vrea să petreacă impreună cu respectivul o seară romantică pe o bancă ascunsă vederii în scopul de a chicoti frenetic şi stupid şi de a se supăra de fiecare dată când respectivul i-ar fi atins “din greşeală” mândrele podoabe de mărimea unor mere storcite, Adriana a început să-şi formeze o părere foarte bună despre abilitatea ei de a pune stăpânire pe mintea unui flăcău.

Ceea ce a dus la un eveniment de anvergura unei clisme: într-o seară, Adriana a fugit de acasă împreună cu un, până atunci, inofensiv băiat. Câţiva băieţi cu intenţii admirabile şi oneste l-au anunţat pe Popică. Acesta, într-un exces de zel, s-a gândit că va rezolva situaţia prin forţele proprii şi că astfel Adriana va fi mustrată. Eventual, procentul ei de şpagă va fi fost transferat în contul său de studii. După ce şi-a alarmat părinţii, Popică i-a asigurat că, până ce cocoşul va anunţa răsăritul, Adriana va fi acasă, bătută [de el] şi nefutută [slabe şanse, Popică a ratat momentul]. Mobilizând o turmă întreagă de 3 derbedei, Popică a cutreierat toate barurile, cafenelele, restaurantele, pubelele, şanţurile şi balcoanele de la parter întâlnite în cale. Neavând rezultate şi convins că situaţia va trage rapid în jos demnitatea-i şi-aşa împrumutată, Popică a hotărât să se oprească într-un bar, alături de cei 3, şi să-i recompenseze pentru efortul depus. Toată noaptea. De toţi banii.

Întorcându-se acasă înainte de răsăritul soarelui, Popică a căzut învins pe banca din faţa porţii sale. Peste Adriana şi flăcăul ce-o “răpise”, într-un moment de infinit romantism umed. Cei doi s-au speriat, iar Popică a început să sforăie. Peste ei. Nu-şi mai amintea cum a ajuns la el în pat şi de ce a dormit îmbrăcat, însă îi mulţumea lui Dumnezeu că de data asta nu a făcut pe el. Ulterior, după ce s-a trezit, a aflat că Adriana a ajuns acasă la nici un sfert de oră după ce el plecase. A rezolvat repede situaţia cu părinţii ei, care s-au liniştit imediat. Abia după aceasta a folosit ieşirea ei secretă, care nu face zgomot: fereastra camerei sale.