Locul unde se petrece aproape totul

După ce mergi mai bine de un kilometru în linie dreaptă, te loveşti brusc de o curbă uşoară la dreapta, într-o vâlcea mică, şi realizezi că ai intrat în Sat. Nici nu apuci să observi fastuosul indicator care îţi urează un cât se poate de rece “Bine aţi venit”. În câţiva paşi ajungi la troiţă şi, implicit, la singurul parc din localitate. Odinioară, chiar era parc. Chiar erau destule “comedii” cât să ţină hipnotizaţi, în fiecare după-amiază, puştanii care adormeau devreme. Acum numai numele a rămas din el. Scopul a devenit mult mai nobil - loc special neamenajat pentru vaci, în vederea îndeplinirii în condiţii de maximă securitate a acţiunii de păscut. Iar pentru asta era loc destul, dat fiind faptul că puţinele “comedii” au căzut pradă furiei vandalilor participanţi ai primei părţi a Mişcării de Vândut Fiare în Scopul Procurării de Puteri Supraomeneşti. Părăsit, trist şi, pe alocuri, duhnind a baligă, parcul - ce nu avea mai mult de 300 de metri pătraţi - a adăpostit pe timpuri, noaptea, la cea mai întunecată umbră pe care o putea oferi, nenumărate deflorări. Se spune că o anumită mândră a fost deflorată de mai multe ori. În aceeaşi noapte. Pe lângă toate acestea, acest loc’şor de remarcabil interes marchează şi prima bifurcaţie plictisitoare a drumului din Sat - în dreapta şoselei porneşte unica, irepetabila şi concreta Uliţă a Copilăriei.

De la parc, drumul aleargă în continuare la fel de drept ca înainte de vâlcea, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. În dreptul şcolii face un aproape neimportant viraj către stângă, dar îşi revine 20 de metri mai departe, parcă trezit din beţie. Şcoala nr. 1 din sat redefinea noţiunea de “campus” sau, mai bine zis, o inventa pur şi simplu în România. O curte enormă cuprindea în vasta-i mărinimie o mică livadă, un teren de handbal, unul de fotbal, un mic teren agricol pentru probele practice - în care se plantau ceapă, roşii sau orice alte legume ce puteau fi însuşite cu uşurinţă de oricine ar fi făcut o vizită nocturnă în momentul propice - instituţia propriu-zisă şi, la 100 de metri de ea, către şosea, “expansiunea” sau corpul cu laboratorul de fizică şi sala de sport. Ascuns vederii trecătorilor era un mic teren de tenis, chiar în spatele sălii de sport, perfect pentru şedinţele de poker sau barbut din verile nesimţit de calde. Odată cu desfiinţarea parcului, curtea şcolii a înlocuit cu mândrie şi de 10 ori mai bine precedentul creat de parc. Adăpostul oferit de mica livadă întrecea orice perfecţiune pe care Satul o putea oferi cu pantofi toc mic.

“Mamă, câta tiru’…”

Il cunosc de cand aveam 3 luni. Sta la doua case de mine. E genul de om care sare pentru prieteni, orice-ar fi, si care, la randul tau, n-ai cum sa nu-i intorci favorul. Fiind din acelasi cartier, am trecut prin multe impreuna.

Moment1: Asta ar fi un moment care se tot repeta. Il tot batea pe Vrancea. Si inca il bate. Nu-i suporta fiţele aluia. Intr-o seara de vara stateam linistiti mai multi indivizi la o terasa. Apare Vrancea, care isi incepe numarul. “Am facut, am dres, am la bani sa-mi pun si-n cap” etc. La inceput, intotdeauna ne amuza pe toti. Dar deja dupa 5 minute ne plictiseste. Didi ii zicea direct: “Hai, Vranceo, mai lasa-ne. Ia-ti o bere si taci.”. Vrancea, desigur, isi simtea atacat orgoliul. El e tare. El e jmeker. Si raspundea tot timpul cu aceleasi replici, aceleasi insulte, aceleasi dorinte de afirmare (”te fac, te dreg, te bat pana incepi sa plangi”). Didi nu astepta mult si incepea sa-i care palme si pumni pana Vrancea striga disperat “Ho, ba, am glumit. Stai, ba! Aolo, mi-ai dat la ficat!”. Didi il lasa in pace, Vrancea se ridica razand, se aseza la masa si isi savura berea asa cum ar fi trebuit. Chestia devenise un ritual si berea curgea cu greu pe gat cand n-aveam parte de spectacolul amintit.

Moment2: La asta n-am fost prezent, insa mi-a fost povestit din mai multe parti. Esentialul era comun. Se facea ca era Breazu, Didi si Papen (unu’, Papen). Si au plecat ei trei prin oras, intr-o seara saraca in zapada de decembrie. Dupa un “triple date”, Didi si-a condus gagica acasa. Ramasesera, deci, 5. Fulgi minusculi incepeau sa se loveasca de masina. Pana sa-si conduca si ceilalti doi partenerele acasa, au mai stat putin in masina, trasa pe marginea strazii. In fata, Breazu era ocupat cu gagica-sa. In spate, Papen la fel. Didi, simtindu-se exagerat de in plus, privea pe geam si se mai mira din cand in cand, intrerupand molfaielile: “Mamă, câta tiru’…”. Papen era cam rupt de beat in momentele alea. Gagica-sa statea intre el si Didi. Nonsalant, Papen incearca s-o mangaie tandru pe aceasta pe picior, insa e prins de mana si atentionat: “Papene, asta e bulanul lu’ gagica-ta, frate. Nici sa ma uit pe geam linistit nu ma lasi?”. A urmat un moment de rasete isterice, dupa care s-au linistit lucrurile. Papen a zis ca nu-si dusese misiunea la bun sfarsit, asa ca a hotarat s-o reia. Insa de data aceasta, refuzul a fost mai brutal: “Bai, Pane, ce nu intelegi, frate? Cat de greu poa’ sa fie?”, icni Didi in timp ce ii lua mana lui Papen si o aseza unde trebuie. “Uite, frate, asta e bulanu’ lu’ gagica-ta!”.

Mai bine de 20 de ani presarati cu momente ca acestea. Imi place sa cred ca asta a fost doar inceputul.